Ținutul magnific din zona Muntelui Cioclovina și a Văii Luncanilor. O mare comoară, ascunsă în locul aproape inaccesibil VIDEO
0Rămășițele mai multor așezări dacice se înșiruie, ascunse în pădurile de pe crestele munților, deasupra văii Luncanilor din Hunedoara. De secole, ținutul cetăților dacice și-a păstrat aici înfățișarea, nealterată. În unele locuri au fost ascunse comori prețioase, arătau oamenii, în trecut.
Cetățile dacice din Munții Orăștiei au fost descoperite la începutul secolului al XIX-lea, după ce febra căutării comorilor dacice i-a cuprins pe localnicii așezărilor de munte, iar vestea descoperirii unor comori prețioase de aur s-a răspândit dincolo de ținutul greu accesibil al Șureanului.
În urmă cu un secol și jumătate unii dintre primii excursioniști descopereau ținutul cetății dacice Piatra Roșie, al peșterii Cioclovinei și vârfului Țâfla de pe valea Luncanilor, care atunci ascundea, în păduri, la capătul unor poteci anevoioase, numeroase comori arheologice și monumente ale naturii.
Satele arhaice din ținutul cetăților dacice
Din loc în loc, pe coamele dealurilor abrupte se găseau gospodăriile izolate ale familiilor de ciobani și pădurari din satele de munte Cioclovina, Urșici și Alunu.
Doar câțiva localnici cunoșteau atunci potecile spre ruinele de pe muntele Piatra Roșie, greu accesibil, dar bogat în antichități, pe care sătenii le valorificau la târgurile din Orăștie.
Peste dealuri, săpată de apele Luncaniului în pereții uriași ai muntelui Cioclovina, peștera Cioclovina păstra cel mai mare zăcământ de guano-fosfat (bălegar de lilieci) din Europa, exploatat din primii ani ai secolului trecut.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, oaspeții ținutului sălbatic de pe Valea Luncanilor (video) pășeau într-o lume necunoscută și fascinantă, înzestrată cu așezări pitorești și comori arheologice și ale naturii.
În prezent, valea Luncanilor din Hunedoara se înfățișează la fel de spectaculoasă, gospodăriile arhaice ale localnicilor din „satele – crâng”, înconjurate de păduri și munți, apar neschimbate de trecerea timpului, la fel și drumurile de piatră din văi și potecile de plai bătătorite încă din Antichitate.
Cetatea dacică Piatra Roșie, cunoscută de două secole
Cetatea dacică Piatra Roșie (video) se află la circa 20 de kilometri de orașul Călan din Hunedoara, pe un pisc roșiatic și prăpăstios care se înalță peste valea Luncanilor din Hunedoara.
A fost descoperită la începutul secolului al XIX-lea și cercetată sporadic de oamenii de știință ai vremii, în deceniile următoare.
Preotul Ioan Popovici a fost unul dintre primii români care au cercetat-o și au scris despre ea. În 1887, acesta a publicat un articol despre călătoria sa la cetatea dacică Piatra Roșie, în „Telegraful Român”.
„Mai în toate serile de vară, când mă aflam acasă auzeam de la unii și de la alții că în comuna vecină Luncani este o ruină de cetate pe un vârf de deal, numită Peatra roșie, unde au aflat oamenii ce locuiesc în apropiere diferite obiecte vechi, precum monede, unelte de fer și de piatră, iară un om să fi aflat un coif cu totului tot de fer. Se mai vorbea și despre o peșteră mare, în care n-a putut ajunge nimeni până la fund. M-am decis a cerceta aceste locuri și am căutat tovarăși de călătorie”, relata preotul.
Însoțit de doi apropiați și călăuzit de Tănase, crâsnicul bisericii din satul Luncani, singurul care știa calea spre cetatea dacică, preotul a pornit la drum pe valea Luncanilor, atunci un ținut aproape inaccesibil călătorilor.
„Prevăzuți cu cele de lipsă, pornirăm într-o duminică dimineața pe la șase oare cătră Luncani. Comuna Luncani este situată pe poalele munților dintre Retezat și Surul și se extinde pe dealurile dintre Streiu și apa Orăștiei. Casele sunt situate în depărtări însemnate unele de altele, abia în câteva locuri se află două – trei case laolaltă. Fiind locul muntos și în partea lui cea mai mare acoperit cu păduri, locuitorii se ocupă exclusiv cu creșterea vitelor. Comuna este împărțită în trei părți. Partea despre răsărit se numește Târsa, cea despre apus Urșici, iară cea despre miazăzi Cioclovina”, relata preotul Ioan Popovici.
Între Târsa și Urșici (video) curge valea sau râul Luncanilor, cu o mulțime de văi laterale, remarca autorul.
„Pe această vale încă se află câteva case, fără însă de a avea numire deosebită. Fiind comuna tare împrăștiată și neputându-se aduna oamenii la un loc, s-au făcut două biserici, una în Târsa, cealaltă în vale, pentru Cioclovina și Urșici. Pădurile de pe teritoriul Luncanilor sunt ale grofului Horvat-Toldy din Bretea”, relata preotul Ioan Popovici.
La aproape un secol și jumătate de la călătoria sa, înfățișarea satelor Cioclovina (video) și Urșici a rămas aproape neschimbată.
Drumurile spre așezările de pe culmi sunt de pământ, rețeaua de curent electric nu a ajuns la casele sătenilor, aflate la mari distanțe unele de altele, oamenii se ocupă în general cu creșterea animalelor, iar pădurile domină împrejurimile celor două așezări.
În Târsa, o șosea construită în ultimii ani a făcut ca locul să devină mai accesibil amatorilor de drumeții. Drumul pe valea Luncanilor din Hunedoara, asfaltat în ultimii ani pe unele porțiuni, era însă mult mai anevoios la sfârșitul secolului al XIX-lea.
„Așadar noi o luarăm pe valea Luncanilor. Această vale, în care abia îți poți uda piciorul, face stricăciuni grozave pe timpul când sunt ploi multe sau când se topește zăpada. Astfel, astă primăvară a șters de pe fața pământului casa pădurariului, care era zidită din material solid la gura acestei văi și la adăpostul unor stânci, încât ai fi cugetat că pănă-i cucul nu o va putea lua apa. Și astăzi curge râul pe locul ei”, remarca autorul.
Crâsnicul Tănase avea casa în apropierea vechii biserici din Luncani, nu departe de cetatea dacică Piatra Roșie. De la casa lui, unde au drumeții au făcut un popas, drumul în susul râului devenea tot mai anevoios, la fel cum este și în prezent
„Deși mai la fiecare pas ne împiedecam de petrile împrăștiate de apă, totuși mergeam cam iute uitându-ne în toate părțile la locurile acele frumoase, adică la dealurile și la văile de pe ambele părți ale râului”, relata preotul.
Drumul dificil pe valea Luncanilor din Hunedoara
Din apropierea vechii biserici de pe valea Luncanilor din Hunedoara, o potecă se desprindea în stânga pe valea Stângului urcând anevoios spre muntele Piatra Roșie.
„Pe această vale locul dintre dealuri se strâmtează într-atâta, că în unele locuri cărarea merge pe coasta dealului, nefiind loc pe lângă apă. Apa curge aproape numai pe stânci formând o mulțime de cascade mai mici și mai mari, precum și tot atâtea bazine, care pare că ne chemau să ne spălăm sudorile și să ne răcorim în apa lor cristalină”, amintea călătorul.
De 4 - 5 ani, vechiul drum forestier care urcă din valea Luncanilor din Hunedoara spre cetatea dacică Piatra Roșie a fost asfaltat până la poalele dealului pe se afla ruinele așezării antice.
„Pornirăm acum pe deal în sus către ruinele cetății. Calea pe deal în sus relativ e destul de bună și se zice ca pe aici a fost odinioară drum cum se cade, prin care cetățuia noastră a fost în comunicație cu altă cetate, ale cărei ruine se văd și astăzi în satul Grădiștea fiscală (N.R. cetatea dacică Sarmizegetusa Regia). Ajunși pe culmea dealului am văzut urmele unui șanț, pe care se zice că s-a condus apa prin țevi de lut până în vârf la cetate. Astfel de țevi au aflat oamenii pe aici săpând după comori, în jurul cetățuii și în însăși cetatea”, arăta preotul.
Stâncile uriașe pe care se aflau ruinele așezării dacice i-au impresionat pe călători. La fel ca în prezent, poteca spre spre incintele cetății urca în dreapta, pe sub înălțimi.
„Eu, însă, atras de grandiozitatea acestei zidiri a naturii o luai în stânga, pe unde încă mi se părea că este călare. Dar m-am înșelat. Era numai o urmă de capre și oi, ce se gătă numaidecât, iar eu continuai a merge când în două, când în patru picioare și uneori chiar târându-mă pe stâncă în sus, de frică să nu-mi las oasele pe acolo. Deodată ajunsei la un loc, care îmi luă toată speranța de a mai ieși întreg și cu viață de acolo. A mă întoarce înapoi însemna a-mi pune în joc capul, iară a merge înainte însemna a merge în fața morții. Ce să fac? îmi luai inima în dinți, îmi făcui de trei ori cruce, zisei un Doamne ajută și porni înainte. În stânga mea se ridica stânca - un zid la o înălțime de vreo 20 metri, iară în dreapta era prăpastia ce părea ca fără fund. Și eu mergeam, adică atârnam deasupra ei și mă atârnam pe o punte de piatră îngustă ca de vreo doi decimetri și lungă de vreo 15 metri”, arăta preotul.
Poteca interzisă de la poalele cetății dacice nu a mai putut fi amenajată nici în prezent. Un traseu asemănător oferă și ascensiunea pe cetatea dacică Bănița, unde turiștii riscă să rămână blocați deasupra prăpastiei.
„Când m-am văzut trecut dincolo am dat mulțămită lui Dumnezeu și m-am așezat pe o stâncă lată ca masa, că să odihnesc puțin, căci îmi secaseră toate puterile. Pentru toate comorile lumii nu aș mai încerca a trece peste această prăpastie. De aci încolo nu mai era nici o greutate. Pășeam de pe stâncă pe stâncă, înaintând mereu ca pe niște trepte, până ce ajunsei în pădure, deasupra stâncilor peste cari am venit. Tovarășii mei de drum s-au dus pe calea cea bună și acum ne întâlnirăm în pădure, dar ne împrăștiarăm curând, căci am ajuns la ruine”, relata călătorul.
Comorile din cetatea dacică Piatra Roșie
Cetatea dacică Piatra Roșie păstra atunci mai multe vestigii arheologice decât pot fi văzute în prezent, chiar dacă unele erau devastate în căutarea comorilor.
„O mulțime de pietre cioplite erau rostogolite și împrăștiate pe aici, care ne vesteau apropierea cetății. Apeductul aici se împărțea în trei părți, mergând un canal spre mijlocul cetății, iar celelalte două spre marginile ei. Cetatea e dărâmată până la fața pământului și urmele zidului de pe margini nu se văd pretutindenea, iară cele interne nu se văd deloc. Întreg cuprinsul cetății e prefăcut în fânaț, care acum era cosit, iar jur-împrejur este pădure”, o descria preotul.
Urmele lăsate de căutătorii de comori erau vizibile la tot pasul, remarca Ioan Popovici.
„Căutând în toate părţile, aflarăm într-un loc o săpătură mare în care am putut vedea zidul. Aci au săpat niște oameni după comori, dar neputând sparge zidurile şi neputând scoate afară pietrele ce erau acolo, nu au putut străbate mai afund de doi metri. La săpătura amintită, în dosul zidului am aflat un hârb mare de vas de lut, care avea grosime de 22 mm. Credința poporului că aici s-ar afla comori este încâtva bazată, deoarece s-au aflat în apropiere multe monete vechi de aramă și de argint. Dacă s-ar afla cine să facă săpături, eu cred că ar afla aci o mulţime de lucruri vechi, deoarece şi fără săpături a aflat un om un coif de fier, după cum am amintit, dar acest coif nu se mai află la el, căci l-a înşelat un şvab de i l-a dat lui”, arăta oaspetele cetății, în 1887.
Legenda cetății Piatra Roșie
Oamenii îi atribuiau cetății dacice origini legendare. Unii i-au povestit preotului că așezarea ar fi fost un palat al împăratului Verde, așa cum cetatea Sarmizegetusa Regia de la Grădiștea de Munte ar fi fost a împăratului alb.
„Am mai aflat apoi și următoarea legendă: zice că în vremile de demult nu locuiau oamenii pe munți și pe dealuri, ci locuiau cu toții la șes și lucrau pământul. A venit însă vremea când a fost potop și au fost crescând apele și, văzând că apele tot cresc, oamenii cei mai cu putere și cu dare de mână și-au căutat locuri ridicate și s-au socotit cum ar face ca să scape de potop. Astfel au ales câțiva și vârful acesta de la Piatra roșie, care fiind numai de piatră nu putea fi teamă, că îl va strica apa. Ei apoi s-au pus și au mai zidit și din vârf în sus ca să fie și mai departe de apă, în chipul acesta s-a făcut cetatea aceasta ca și altele de pe alte locuri“, relata preotul.
Drumeții au coborât apoi la poalele muntelui pentru a prânzi lângă un izvor, ce folosește și în prezent ca loc de popas și de apă potabilă pentru drumeți. De aici, se înfățișa priveliștea muntelui Piatra Roșie, cu pereții roșiatici de piatră de var.
De la izvor, în partea opusă a cetății Piatra Roșie, la fel ca și în prezent, o potecă urca spre Vârful Țâfla, care se înalță ca o piramidă ascuțită, acoperită de pădure, deasupra văii Luncanilor. Aproape nimic nu s-a schimbat în înfățișarea ținutului de la poalele vârfului Țâfla.
„Acest pisc a trebuit să-l ocolim, deoarece pe partea unde este cărarea nu se poate sui nimeni pe el. Ne-am dus deci de cealaltă parte, unde este cătunul Cioclovina, compus din vro 20 case, îndepărtare de vreo jumătate de oar una de alta. Pe partea aceasta ne-am suit cu mare ușurință spre Țâfla și ajungând în vârf ne-am suit călare pe câte o stâncă și am privit asupra lumii. De aici se vede întreagă valea Streiului și până dincolo de Deva. De-asemenea se vede o parte din valea Hațegului”, amintea preotul în 1887.
Cărările de munte se îndreaptă spre cătunul Cioclovina și de aici, spre Peștera Cioclovina din Hunedoara (video), deasupra căreia se înfățișează un perete uriaș de stânci, înalt de peste 200 de metri. Un drum forestier duce în prezent până în apropierea peșterii.
În trecut, peștera din care curge râul Luncani era mai greu accesibilă, dar localnicii intrau în ea, unii, pentru a căuta comori. Nimeni nu i-a dat însă de capăt, relata un sătean din Cioclovina, care i-a călăuzit pe drumeți spre locul misterios. Oamenii știau însă că pârâul care iese din peșteră intră în munte prin Peștera Ponorici, aflată la circa doi kilometri de cealaltă parte a dealurilor Cioclovinei.
„Peștera aceasta e largă și înaltă și are o mulțime de chilii pe amândouă laturile și dacă nu vei băga de samă și rătăcești prin vreo chilie, apoi nu mai ieși de acolo până-i lumea. Mulți vor fi pierit pe acolo, căci se află oase multe. Pe pereții peșterii sunt țâțe de capră, de vacă și de oaie, toate de piatră și câte și mai câte minunății făcute tot din piatră. La un loc este și un izvor și pe jos este măturat frumos ca în casă; se vede, că acolo au trăit cândva oameni”, relata bătrânul din Cioclovina, care i-a condus spre peșteră.
Comoara ascunsă de hoți în Peștera Cioclovina din Hunedoara
Localnicul le-a povestit drumeților că o ceată de hoți trăise, în trecut, în pădurile Cioclovinei, iar peștera era folosită ca ascunzătoare.
„Ei apoi au umblat și prin peșteră și și-au făcut acolo locuință de iarnă. Comorile ce le-au adunat ei încă le-au pus pe aci. Poate că sunt și în peștera de care vă vorbesc, dar cele mai multe sunt într-alt loc. Deasupra peșterii, uitați-vă tocmai colo sub piscul cela, încă este o gaură prin stâncă la vale și acolo e comoara cea mare. Pe vremea hoților era un fag mare acolo, care se ridica până în dreptul gaurei aceleia și din vârful fagului până la gaură și-au au făcut ei punte, pe care mergeau acolo, căci altcum puiu de om nu se poate sui acolo. Când au văzut hoții că nu mai pot trăi pe aci, s-a suit unul și a băgat toate comorile în gaura aceea, iară după ce s-a pogorât jos a dat foc fagului, ca nimeni se nu poată afla comorile lor”, relata moșul din Cioclovina.
Bătrânul din Cioclovina păstra o mulțime de povești despre comorile din Peștera Cioclovina și despre cei care le-au ascuns ori au încercat să le găsească aici și uneori nu s-au mai întors. Călătorii nu le-au descoperit, dar după ce au explorat câteva din sălile peșterii și-au luat de aici, drept suveniruri, bucăți de stalactite albe.
Au coborât apoi pe valea Luncanilor din Hunedoara, unde localnicii au amenajat o greblă unde erau oprite lemnele tăiate din pădurile și transportate de apă. De la greblă, al cărui loc se poate distinge și în prezent, lemnele erau arse în bocșe și transformate în cărbuni, necesari uzinelor de fier de la Călan și Hunedoara.
Peştera Cioclovina din Hunedoara (video) a fost cercetată și de oamenii de ştiinţă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, aflați în căutarea unor fosile de urşi. În primele decenii ale secolului al XX-lea, Peștera Cioclovina din Hunedoara a fost transformată într-o exploatare minieră.
Cioclovina ocupa atunci unul dintre primele locuri în lume în ce priveşte rezervele de guano-fosfaţi (bălegar de lilieci și sedimente, folosiți ca îngășământ în agricultură. În anii ’30, în timpul exploatării de guano, a fost descoperit aici un craniu uman, care arată vechimea locuirii acestei peșteri. Însă ceea ce i-a uimit pe oamenii de știință care l-au cercetat au fost urmele de pe țeasta umană.
Concluzia unor savanți australieni a fost că omul preistoric fusese ucis, într-o confruntare față în față, iar trupul său fusese lăsat în peșteră.
În aceeași peșteră ar fi fost înființate sanctuare unde oamenii preistorici aduceau ofrande unei zeități. Într-una din galeriile peșterii a fost descoperit un tezaur de podoabe datate în Prima Epocă a Fierului (Hallstatt), vechi de peste 3.000 de ani, care conţinea peste 6.000 de obiecte de bronz, chihlimbar, sticlă, faianţă a fost găsit de un speolog.
Galeriile și sălile subterane ale Peșterii Cioclovina corespondează cu Peștera Ponorici, aflată de cealaltă parte a versantului, la circa doi kilometri.
Din Lunca Ponorici (video) se scurg apele pârâului care străbat adâncurile muntelui, ieșind apoi prin gura Cioclovinei, și continuă circa 20 de kilometri până la Călan, unde pârâul de munte se revarsă în râul Strei.
Se încarcă comentariile...
